Inițiativa USR de a interzice comunismul ne este prezentată ca un act de protecție: protejăm democrația, memoria victimelor, protejăm societatea de revenirea totalitarismului. Sună bine în teorie. Prea bine. Pentru că, dincolo de intențiile mai mult sau mai puțin nobile, metoda aleasă spune multe despre încrederea pe care USR o are în propria noastră democrație.

Spune că puterea nu mai are încredere în capacitatea cetățenilor de a gândi singuri. Spune că unele idei sunt prea periculoase pentru a fi discutate. Spune că libertatea este acceptabilă doar dacă produce concluziile "corecte".

George Orwell spunea: "dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă."

Comunismul istoric a funcționat exact pe logica aceasta: idei permise și idei interzise; discurs controlat „pentru binele tuturor". Astăzi, ironic, puterea condamnă acel sistem, dar îi împrumută mecanismul.

Ni se spune că nu se interzic idei, ci „propaganda". Doar că propaganda este un concept alunecos. Azi poate înseamna glorificare. Mâine poate însemna analiză neutră. Poimâine, o glumă sau chiar lipsa unei reacții. Când neutralitatea devine toxică, pe ideea "dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră", libertatea dispare prin frică, prin autocenzură.

Protejându-ne de anumite idei, ne protejăm de fapt de oportunitatea de a înțelege de ce sunt greșite.

Inițiativa vine însoțită de o poziționare morală confortabilă. Cei care susțin interzicerea sunt „de partea bună a istoriei". Cei care ridică întrebări sunt suspectați de naivitate sau complicitate. Argumentele nu mai contează - contează alinierea ideologică.

Dar ideile, în sine, nu sunt periculoase. Puterea este. Comunismul nu a produs tragedii pentru că oamenii au vorbit despre egalitate. Le-a produs pentru că statul a capturat totul: justiția, presa, economia, viața privată.

O democrație care răspunde la acest trecut prin interzicerea ideilor ratează exact lecția istoriei. O societate cu adevărat liberă trebuie să aibă curajul de a permite conversații incomode.

Oliver Wendell Holmes Jr., judecător la Curtea Supremă a SUA, spunea că "principiul libertății de expresie nu este doar pentru gândurile cu care suntem de acord, ci libertatea pentru gândul pe care îl urâm." 

Paradoxul devine evident când privim politica externă. România colaborează cu Vietnam, China, Cuba - state conduse de partide comuniste. Facem comerț, avem relații diplomatice, acceptăm nuanțele realității. Dar în interior ni se cere puritate ideologică. Ce se întâmplă cu relațiile noastre cu aceste state când în România interzicem „comunismul"?

Această dublă măsură arată că problema nu este comunismul, ci controlul discursului intern. Este o măsură de politică internă deghizată în principiu moral.

O societate liberă nu se apără interzicând idei. Se apără prin instituții puternice, separația puterilor și libertatea de a greși - inclusiv de a spune lucruri incomode sau de a fi neutru. Când statul începe să decidă ce idei sunt sigure și care nu, nu ne mai protejează - ne infantilizează.

Christopher Hitchens spunea că "cenzura este o declarație a propriei tale lipse de încredere în argumentele tale."

Dacă democrația liberală nu poate câștiga în fața comunismului într-o dezbatere deschisă, după 35 de ani de la căderea regimului, atunci poate problema nu este la nivelul ideilor, ci la nivelul educației și al capacității noastre de a transmite valori.

Memoria crimelor comunismului este esențială. Dar memoria autentică se păstrează prin educație, prin mărturii, prin dezbatere – nu prin cod penal. O democrație care își apără valorile prin tăcere impusă ajunge să semene periculos de mult cu ceea ce spune că urăște.

Václav Havel, care a trăit sub comunism și a devenit apoi președintele Cehoslovaciei democratice, ne-a învățat că "cei care nu sunt dispuși să asculte nu vor auzi adevărul." Interzicerea unei idei nu o face să dispară – o face doar mai atrăgătoare pentru cei care se simt marginalizați.

Combaterea moștenirii comunismului nu se face prin metode autoritare. Se face prin transparență, prin dezbatere publică, prin educație solidă despre istorie. Se face prin încredere în capacitatea cetățenilor de a judeca singuri. Altfel, riscăm să construim o nouă formă de ortodoxie ideologică, una care, deși bine-intenționată, folosește exact instrumentele pe care pretinde că le condamnă.

Iar istoria ne-a arătat deja unde duce acest drum.